o gară fără trenuri-
miros de fier ud și pâine uitată,
neonul pâlpâie ca un puls slab-
paharele goale se ating între ele
când cineva își mișcă brusc cotul,
apoi râde-
dinții lui – ferestre gălbejite
în care trecutul se caută.

în colțul sălii, fântâna-
apa mea nu știe de ce există,
(Freud: instinct de viață – blocat.
Jung: arhetipul setei.)

o masă mică.
o felie de pâine neatinsă-
un rest de sare pe lemnul mesei
pare mai viu decât toți-
(Maslow: nevoi de bază, asta contează.
Adler: cine e mai mic aici – eu sau foamea?)

vocile râd, povestesc drumuri-
îmi strâng sufletul
într-un vas mare cu apă
care tremură să nu se verse
de puterea râsetelor-
(Rogers: învață să te ții în brațe, chiar și când tremuri, Erika.
Skinner: comportamentul nu e lanÈ›, e ecoul unei nevoi nerostite.)


în așteptarea absenților
nu vine lumina-
doar un abur gros
care mi se lipește de piele
ca o suflare smulsă din gâtul cuiva
ce n-a mai ajuns-
(Piaget: fiecare lipsă e prima lecție.
Erikson: uneori trebuie să te pierzi singură ca să poți să fii cu cineva, Erika)

poate, într-o zi,
cineva va bea din apa asta neluată
și nu va ști că e și sângele meu în ea-
(Frankl: sensul e rana care caută vindecarea, Erika, să nu uiți)

și atunci nu va fi despre trenuri,
nici despre mine,
ci despre prima sete
care a avut curaj să spună: exist.


(poemul ăsta nu știe ce e. doar stă, ca fântâna, și așteaptă.)